1985, 1986, 1987, 1988 si asa mai departe

Era şase dimineaţa. M-am trezit, ceasul suna, izbitor, ca liniştea care se lasă la începutul discursurilor lui. Am ieşit de sub plapumă… Era aşa de frig! Mama îmi promisese că odată cu începutul lunii vom avea căldură. N-am înţeles de ce fratele meu mai mare a pufnit în râs atunci, m-am gândit că poate el e o fire mai călduroasă.

Am deschis uşa. N-a scârţâit, m-am mirat. Nu am mai trecut prin bucătărie, nu vroiam să dau din nou cu ochii de frigider, doar pentru a-mi aminti cât e de gol. Am mers direct la baie să mă spăl. Era rece, foarte rece… Mi se făcuse pielea de găină pe umeri, pe braţe, în palma stângă şi în spatele retinei. Dacă lacrimile n-ar fi încălzite sub presiunea cu care curg pe obraji în jos, probabil nici măcar nu mi-aş mai fi amintit cum e atingerea apei calde.

Îmi curăţam cu multă atenţie dinţii. Puţină apă în gură, clătesc. Atunci intră fratele meu. El nu are nume. Defapt are, dar pur şi simplu nu contează. Numele lui nu a apărut mai târziu în nicio carte de istorie… Va muri la revoluţie. Dar nici asta nu contează. Singurul lucru important este că e fratele meu.

A venit lângă mine, m-a stropit. M-am cam supărat, dar nu i-am spus nimic. Ştiam că aşa îşi arată el afecţiunea. Totuşi, nu înţelegeam de ce să îi mânjeşti faţa unei persoane pe care o iubeşti cu apa aceea rece sloi. I-am răspuns la fel de pueril, scuipându-l în joacă cu apa cu care-mi curăţam dinţii. Apoi şi-a înfipt degetele în părul meu, mi-a gâdilat pielea capului, şi a plecat. Îmi părea rău. Aş fi vrut să mai stea. Dar era mult prea tărziu, deja îi auzeam paşii atingând delicat gresia închisă din hol. Iar am ratat ocazia, n-am reuşit să-i spun că-l iubesc.

***

Afară era ud. Ploua. Defapt turna. Alergam cât puteam de repede de-a lungul Republicii, ca să ajung la şcoală înainte de a mă găsi în situaţia de a-mi stoarce şosetele albe, cu danteluţă, şi poala fustei albastre de la uniformă.

Învăţ la liceul german, la Honterus. E o clădire frumoasă, veche, vopsită în verde, chiar în spatele Bisericii Negre. Partea proastă e că prin ochii mei pare cenuşie. Uneori mai prinde şi tente albăstrui, dar de obicei nu îmi inspiră bucurie. N-am decât o singură amintire plăcută din toţi anii pe care i-am petrecut acolo, iar asta se întâmpla demult…

Eram mică, la fel şi el. Mi-a zâmbit frumos într-o pauză. Atunci am remarcat că şcoala mea este verde, de parcă culorile ar fi înmugurit pe loc. M-am apropiat de el, iar el m-a pupat drăgăstos pe obraz. Am rânjit mecanic întreaga zi, de parcă m-aş fi aflat pe scaunul de la dentist. A doua zi nu l-am mai văzut. A treia zi am aflat că ne-a văzut directorul şi că a fost exmatriculat, deci n-aş putea spune că a ţinut prea mult acel moment de fericire exacerbată.

Am intrat, am alergat pe scări, am salutat profesorii pe care i-am întâlnit, mi-am cerut scuze că am întârziat, n-a ţinut. Am fost mustrată, am fost făcută să mă simt atât de prost încât îmi venea să mă ascund în spatele ghiozdanului, al peniţei şi al colegei din banca din faţă.

Îmi uram profesoara. Uram faptul că trebuia să mă adresez cu „tovarăşa profesoară”. Uram faptul că nu îmi era permis niciodată să spun ce gândesc. Uram că trebuia să citesc cu intonaţie. Uram faptul că nu era niciodată mulţumită. Uram că ochii ei mă urmăreau pretutindeni, şi că urechile ei erau veşnic receptive în tot ceea ce îmi privea părerile personale, dorinţele, visele… Toate fiind interzise. Dar în mod special detestam faptul că era o vulpe.

Nu, nu vreau să o jignesc, dar de când a intrat pentru prima dată în sala de clasă în care învăţam pentru a-şi ţine lecţia de rusă, am bănuit că ar fi cu adevărat vulpe: Ochii mici şi ascunşi în orbite de parcă le-ar fi fost frică să nu se desprindă şi să cadă, nasul luuung, tenul de porţelan şi părul lung şi roşcat îi confereau o aură animalică foarte nostimă. Trăsătura umană i-o dădeau ochelarii cu rame mari, negre şi rotunde, cu lentile subţiri, cum obişnuiau să poarte hippioţii despre care citisem într-o carte şterpelită de la fratele meu. Era o femeie cu destul de drăguţă în aparenţă, însă, ca orice om mai avea şi scăpări, ce m-au determinat să ajung la concluzia de mai sus. Am fost martora unei ieşiri înspăimântătoare: Înainte de începutul orelor, şi-a scos din geantă un şerveţel în care era învelit un copan mare de pui. L-a privit cu o poftă parcă stăvilită prea mult timp, iar apoi aproape că l-a înghiţit complet. Am fost uimită de viteza cu care s-a petrecut totul, însă ceea ce m-a marcat cu adevărat a fost copanul în sine: Îmi era atât de foame, iar pentru papilele mele gustative carnea aceea de pui reprezenta un ospăţ. Cu toate acestea, ea a venit cu pacheţelul la şcoală, şi l-a mâncat în faţa noastră cu o nonşalanţă dusă la extrem. O uram.

Când s-a sunat de ieşire m-am postat în faţa catedrei, prezentându-mă cu un curaj aproape lipsit de orice fel de tact. Am bâjbâit ce-am bâjbâit ca să mă scuze, şi am întrebat dacă îmi trecuse absenţă. Răspunsul a venit afirmativ. Ar fi putut să o motiveze dacă ar fi vrut. Doar că nu vroia. Se uita cu calmul său caracterisitc, parcă aşteptând ca eu să izbucnesc, şi râzându-mi în faţă de încercarea de a o îmbuna. Cred că mi se umflaseră toate capilarele din cauza vitezei sângelui, dar tot ce am reuşit să fac a fost să îmi mai cer încă o dată iertare pentru lipsa mea de respect, iar apoi să mă întorc în bancă.

***

Mai târziu a venit ora de sport. Ploua. Defapt se mai potolise puţin, dar curtea părea presărată cu băltoace de diferite mărimi şi adâncimi, de fundul cărora băieţii îşi zdreleau genunchii la fotbal. Eu mă simţeam prea rău pentru a participa la oră.

M-am învoit, iar în cele cincizeci de minute m-am plimbat pe coridoare, atingând gratiile ferestrelor cu o nostalgie absolut inexplicabilă. Nu crezusem niciodată că pereţii interiori, sobri şi purtând mirosul acru al comunismului ar putea ascunde cel puţin la fel de multe secrete ca şi băncile din parcul din centru, martore la atâtea. Măzgălituri de tipul „M + V” sau inimioare, floricele, amprente… Toate ascunse pe la colţuri, învelite de un strat de praf aşa de gros încât trebuia să le cauţi cu lumânarea.

Bucăţile acelea dulcegi de suflet îi ofereau atmosferei dure şi impunătoare un aer de jale, de regret… Asemeni sentimentului unui condamnat ce află că nu mai are decât douăzeci de ani de petrecut în spatele barelor de fier murdare. Eu eram condamnatul. Eu eram condamnatul, iar închisoarea îmi era propria viaţă, trăită în uniformă albastră, şi nu în haine dungate ca de zebră: alb-negru-alb-negru-alb.

Cum altfel pot să o consider? Ce altceva mi-ar putea spune frica permanentă de a deschide gura? Ce aş putea crede despre faptul că am ajuns să îmi mint proprii părinţi, doar ca să nu creadă că ceva e în neregulă cu mine? De ce oamenii sunt atât de înspăimântaţi de ideea de a-şi scoate la iveală adevăratele sentimente, ca şi când „te iubesc” ar exprima un lucru nefiresc, oedipien? Şi, mai ales, de ce trebuie să purtăm bentiţă?

Ce trăim nu e viaţă, e o copie ieftină, furată de la chinezi şi coreeni.

***

Clopoţelul ruginit suna, în încercarea lui disperată de a ne elibera. Nu reprezenta cine ştie ce mare fericire, pentru că şi în afara şcolii rămâneam aceeiaşi. Nu ne plăcea să zâmbim, pentru că auzisem că ar apărea riduri în timp. Nu ne plăcea să vorbim despre Eminescu, pentru că era indecent. Nu ne plăcea să stăm de vorbă, pentru că nu aveam timp să ascultăm.

Acasă de obicei mă aşteptau certuri. Astăzi, spre exemplu, părinţii mei primiseră un bilet de la domnul diriginte, în care erau puşi la curent cu toate întârzierile mele din ultima săptămână. Cu nouăsprezece zile înainte au primit o scrisoare de la director, în care erau informaţi despre câteva pete de pe cămaşa mea, iar în semestrul trecut, profesorul de română hotărâse că lectura cu care mă delectam nu era una potrivită pentru o tânără ce are întregul viitor înainte. În concluzie, eu eram un fel de nonconformistă, teribilistă, aflată într-o permanentă căutare de sine. Ceea ce nu înţelegeau ei era că eu nu mă căutam pe mine însămi, ci pur şi simplu o fărâmă de originalitate, de libertate… de imperfecţiune. Căci comunismul era făcut pentru a fi perfect, chiar dacă asta însemnaun mare efort de imaginaţie. (Imaginaţia cam lipsea, fiind considerată un viciu, şi apoi fiind îngrădită şi limitată la peisaje încărcate de flori de păpadii şi de lacuri limpezi.) Fără războaie, fără arme… Nu aveam voie să vorbim despre ele, deşi reprezentau o parte imensă a propriei noastre vieţi.

Nu vroiam să merg acasă. Am ocolit cât am putut de mult, m-am oprit la gară ca să privesc trenurile cum pleacă, suflându-şi fumul de ţigară în aerul încărcat de abur. Aerul distins al locomotivelor sugerau imaginea unui poet bătrân, învins de oboseală, ce îşi concentra întreaga atenţie în scrumul roşiatic ce se desprindea li cădea în scrumieră. În acelaşi timp, pentru alt om, ar fi putut apărea ca portretul unui copilandru, încântat de ideea de război, dorind să facă pe bărbatul înainte de a-şi lua zborul din cuib. Sau, pentru oamenii normali, ar fi reprezentat o locomotivă. Eu eram norocoasă, mă situam printre cei anormali.

***

 

Am ajuns târziu. Nu a băgat nimeni de seamă. Valiza era în faţa uşii. Era nouă. Pielea încă miroasea a scump. Parfumul frăţiorului meu nu apucase să se impregneze în pereţii ei. Dar asta nu avea să fie o problemă, ser rezolva repede. Urletul tăcut al personalităţii fiecăruia îşi lăsa de bună seamă amprenta adânc în obiectele posedate, şi chiar şi în ochii fiinţelor dragi. Ai mei plângeau. Ochii, nu părinţii. Probabil ei erau mândri văzându-şi copilul maturizat, asemeni unui Iisus fără cruce, care pleca ca să devină erou. Ei erau mai copii decât însuşi fratele meu… Nefiind însă vina lor. Era doar modul în care trăiau, parcă îi îndobitoceau, parcă îi facea să trăiască pentru a mânca şi pentru a se preface că sunt fericiţi.

Ei râdeau, toţi. Nici nu se uitau la mine, oricum n-ar fi înţeles. Doar eu înţelegeam. Ne-am urcat în maşină. Uşa s-a trântit prima dată fără zgomot. Poate că pur şi simplu nu am auzit, pentru că în secunda în care am coborât la gară a scos un scârţâit infernal. Am alergat până pe peron, trenul îşi anunţa parcă singur plecarea. Fratele meu şi-a aruncat valiza pe scări, m-am uitat cum s-a lovit, cum sângera, cum i se îndoise mânerul. I-a sărutat pe mama şi pe tata. Mie doar mi-a pus mâna în păr, şi m-a privit de parcă mi-ar fi spus „să mă aştepţi la fel de frumoasă”. Şi-apoi s-a dus…

***

Eu o să îl aştept. E seară deja, au trecut ore de când trenul nu se mai vede. Plouă, plouă mocănit, şi nu cred că are de gând să se oprească. Uneori îmi doresc să fi plecat eu în locul lui, cred că ar fi fost la fel. Dar gata, destul despre ziua în care am murit…