Recviem pt. un vis

A fost oribil. Abia am putut sa ma uit, si nu mi-e rusine sa recunosc ca nu o singura data am simtit nevoia sa intorc capul si sa-mi musc pumnul.

A pornit doar de la o carte pe care am adorat-o si pe care nu am mai reusit sa o las din mana, de parca mi s-ar fi bagat pe sub piele si m-ar fi obligat sa citesc pana la ultimul cuvant, dupa care sa ma apuce un regret nebun cum ca totul s-a sfarsit. Pentru ca trebuia sa se termine oricum candva. Iar din cauza acestei… obsesii ca sa-i spun asa, curiozitatea m-a facut sa caut ecranizarea romanului, sa vad cum a fost perceputa de alti oamei.

A fost oribil. Dar mi-am dat seama de urmatorul lucru: Cartea este un simplu manual al diferitelor stari de spirit. Cuvantul scris te introduce in pielea celui care isi baga in vena, iti induce vag starea aia psychedelica… Insa oricat de dur ar fi ceea ce se exprima, arareori te doare. Cand e vorba de imagine, totul e altfel. Nu-ti mai cloceste mintea ta decorul, culoarea ochilor sau a parului. Iti sunt date de-a gata pe tava, nu te mai obliga nimic sa fii creativ, insa te face sa intelegi. Te face sa intelegi cum e sa nu ai, te face sa intelegi cum nimic nu mai conteaza, te face sa realizezi cat de nesigure sunt cuiele batute intre doua suflete. Ii vezi pe ceilalti fara sa te mai oglindesti in ei, si le citesti disperarea (cred ca din acest motiv si sunt atat de ciudati actori… pentru simplul motiv ca in timp nu mai ajung sa faca diferenta dintre real si rol.) pe fata ca un articol de ziar.

Totusi am ajuns la concluzia ca mintea mea nu a reusit de prima data sa inteleaga suficient de bine cat este de urat. Poate ca uneori i-am dispretuit pe junkies, dar acum imi dau seama ca merita toata mila din lume, si ca ei au ajuns niste epave dintr-o simpla greseala pe care ar putea-o face oricine.

Oribil.

O CAPODOPERA.