cadou
Copiii si sperantele
Candva, demult… insa nu la fel de demult incat lumea sa nu-si mai aminteasca, traiau doi copii. Si erau tineri si prosti si nici macar nu se cunosteau… daca s-ar fi cunoscut povestea ar fi avut un sfarsit fericit inca de pe-acum. Nu. Erau indiferenti. Atat de indiferenti incat inauntrul lor se gasea sarma ghimpata, iar din cauza asta reuseau sa ii intepe pe cei din jurul lor si sa-i faca sa planga.
Intr-o seara, un buzdugan a lovit in gardul de sarma din interiorul fetei, iar ea a iesit si l-a imbratisat, asa la intamplare. Si pentru ca sufletele celor doi semanau nu s-au ranit unul intr-altul. Din contra, cativa tepi au inceput chiar sa se toceasca. Cand si-au dat drumul, pielea a inceput sa-i usture in locul de unde se rupsesera. Si-apoi nu si-au mai vorbit. Nu si-au mai vorbit atata timp ca nu-ti ajungeau carele sa mai numeri anii.
Apoi, neasteptat, baiatul avu un vis. Nu un vis obisnuit, nu… neobisnuit aici era insusi faptul ca visa, avand in vedere ca el nu credea in asa ceva. Se facea ca… adica nu. Nu se facea nimic. Tanarul nostru pur si simplu statea pe luna. Si ii era frig, pentru ca, dupa cum bine stim, de pe luna vin frigiderele, deci va imaginati ce turturi i se lipisera de nas. Cand deja simtea ca, daca se misca, se va sparge in mii si mii de aschii de gheata, auzi o voce care-l striga. In stanga, nimic… in dreapta, la fel. In fata, nimic, pentru ca daca ar fi fost ceva, nu s-ar mai fi uitat in stanga si in dreapta. Si-n spate i-a fost frica sa se uite. Dar va spun eu ca era pustiu si-acolo, pentru ca povestitorii stiu totul.
Deci, cum spuneam… nimic-nimic. Si chiar cand incepea sa creada ca fusese doar o parere, vocea vorbi din nou. Mai clar… Si povesti baiatului toata viata sa prin ochii altora, ai celor care-l urau si al celor care il iubeau. Cu o singura exceptie: unui singur om ii era destul de indiferent, lucru care l-a cam frapat. Era foarte nerabdator sa afle mai multe despre acela. Si pentru asta, exista un pret. Asa ca frumosului nostru baiat i se spuse ca, intr-un an, va trebui sa-si innoade o franghie de vise si sperante pana la cer.
Se trezi razand. Bineinteles, nu credea nici o iota din ce-i spusese vocea, pentru ca, daca ai fi fost atent la inceput, ai fi aflat ca nu credea in vise. Asa. Si isi continua ziua fara sa se mai gandeasca la ciudata lui escapada nedorita din timpul noptii. Numai ca, seara, visul se repeta. Si-n noaptea urmatoare la fel. Cu timpul incepu sa se intrebe daca ar avea rost sa incerce, doar-doar o scapa de visul acesta monoton.
Dar cum? N-avusese in viata lui o speranta sau un vis, nu iubise, nu i-au placut niciodata merele coapte, cum? Ei bine… daca ati fi intrebat pe oricine ce se petrecea cu tanarul, v-ar fi raspuns ca se chinuie de zor sa impleteasca o franghie de vise si sperante mai subtire decat firul Ariadnei. Dar oricat de mult s-ar fi straduit, singur nu reusea, si tot ceea ce facea ziua disparea ca prin farmec noaptea.
Asta pana intr-o zi cand se trezi cu o fata frumoasa, dar cu ochii goi, batandu-i la usa. Aceasta din urma aflase despre visul ciudat si franghia de vise, si ii spuse ca vrea sa il ajute, ca poate in doi e mai usor. Cum in mare parte lui ii era destul de indiferent ce se intampla, a acceptat imediat. Si s-au pus pe treaba.
Si au visat ca trebuiau sa creasca mari si sa lupte cu toti zmeii din lume. Si se jucau de-a v-ati ascunselea prin castele si palate, iar apoi cand venea zmeul cel rau, baiatul invingea intotdeauna. Nu dormeau doua nopti in acelasi loc: unde vedeau o luminita se opreau si stateau si vorbeau si incet-incet incepura sa-si faca sperante, desi chestia asta o tineau doar pentru ei.
Si anul se scurgea incet, iar cei doi ajunsesera sa viseze pentru ei insisi. Baiatul pur si simplu uitase ca motivul pentru care isi construia franghia era ca sa cunoasca singura fiinta umana din lume pentru care el nu exista. Si el ii promitea fetei ca o sa fuga in lume intr-o masina veche, asa ca in filme, avand cu ei doar hainele si-un banut si toata fericirea… Iar ea il asculta si il vedea pe el ca pe un Fat-Frumos, iar masina era nimic altceva decat calul lui alb si ii venea sa rada, dar nu o facea, crezand ca va parea o proasta pentru ca are incredere in toate acele lucruri. Le tremurau putin oasele atunci cand am auzit cum si-au spus ca se iubesc.
Iar intr-o zi, se intampla inevitabilul: franghia fu gata.
Vazand aceasta, ei se apucara sa innodat franghia, si-nnodau, si-nnodau, pana ce-o facura mai mare decat Turnul Eiffel, mai mare decat un munte, mare, mare de sa ajunga la cer cu ea. Si-apoi o legara de umerii cerului si incepura sa urce. Si cum urcau ei, pamantul se facea din ce in ce mai mic: intai ajunse cat un vapor, pe urma cat un balon, si cand se uitara ultima oara in jos, il vazura cat unghiile unui bebelus. Ei bine, atunci se auzi din nou vocea. Nu mai soptea, cum ii soptise tanarului in vis, ci vorbea tare si raspicat. Ii spuse baiatului ca fara sa isi dea seama ajunsese intr-un timp atat de scurt sa viseze, sa spere la o viata adevarata, sa iubeasca, si, ce era cel mai important, sa se faca iubit. Si ghiciti ce s-a intamplat atunci?…
Ei bine, franghia se rupse, iar ei ramasera in inaltul cerului. Si in jurul lor s-au facut farame si bucati de sarma ghimpata. Iar franghia s-a desfacut usor, si a cazut incet in jurul celor doi copii. Iar fiindca baiatul a luat din greseala visul fetei, si invers, ei bine, cei doi au trait impreuna fericiti toata viata, pentru ca numai iubirea poate lega doi oameni care viseaza unul pentru celalalt.
zambeste, maine va fi mai rau.
Ca sa fiu sincera, intotdeauna am apreciat oamenii optimisti.
the old generation
Ma dezgustati. Imi faceti sila. Imi faceti sila pentru simplul motiv ca va credeti superiori doar pentru ca aveti par alb si nu va mai pensati, pentru ca aveti gratuitate in ceea ce priveste mijloacele de transport in comun si pentru ca in general vi s-a dat dreptate chiar si cand nu o aveati. Cand eram mica uram adolescentii pentru ca isi bateau joc de mine. Imi doream sa cresc si sa-i zdrobesc. Acum realizez ca am crescut ca sa va bateti voi joc, iar cand voi fi batrana voi fi tinta barfei celor mai tineri ca mine. Acest circuit pur si simplu nu are sfarsit.
Cucoanelor, va detest pentru ca datorita numarului infinit de ani pe care l-ati acumulat va simtiti indreptatite sa va infiltrati in viata mea persoanala pe care si asa o cunosc extraordinar de putini, sa-mi dati sfaturi si sa va uitati urat spunand ca vreti sa-mi “aratati calea”, cand in realitate va roade faptul ca voi nu mai aveti viata sexuala sau ca nu va mai ajunge pensia pentru doza zilnica de vodka. Ma enerveaza ingrozitor faptul ca trebuie sa carcotiti rautacios pentru ca hainele mele nu va sunt pe plac, si pentru ca sunt cu mult mai ingrijita decat voi. Ah, da… si ca inca nu am nevoie sa folosesc tone de crema anti-rid. Si ca sa fiu si eu la fel de amabila ca dumneavoastra: aflati ca apa nu se foloseste doar pentru baut.
Mosule, tanar nu mai esti. Asa ca ai face al dracului de bine daca nu te-ai mai hlizi in decolteuri, efortul ar putea dauna in timp vederii. Si nici toate glumele deocheate nu prea isi mai au hazul auzite printre protezele voastre ieftine. In loc sa va leganati nepotii pe genunchi si sa le spuneti povesti va petreceti timpul in crasma, laudandu-va cu milioanele de dati in care v-ati inselat nevasta, odihneasca-se in pace! Si barfind aidoma lelei Maria in piata, bineinteles.
Toate aerele astea vi le insusiti ca sa faceti concurenta noii generatii, sau v-au ramas amprentate in personalitate inca din tineretile-voastre-de-mult-uitate? Uneori am impresia ca traiti pentru trecut, doar ca sa nu recunoasteti ca prezentul va copleseste. Ne priviti asa cum ne priviti, dar nu va ganditi ca e cu mult mai greu decat pare. E drept, distractia-i alta, visele la fel… Dar sentimentele au ramas aceleasi. Putin paranoice, dar intr-un mod placut, abstract de complex. Noi, spre deosebire de voi, ne tinem de mana in statia de autobuz. Si zambim sincer cand ni se face un compliment. Si apreciem micile bucurii ale vietii intr-un fel cu totul nou. Intr-un fel pe care voi nu o sa-l intelegeti niciodata, pentru ca ale voastre mici si anchilozate creierase nu vor sa accepte faptul ca noi traim mai intens.
Mi-e mila de voi.
romania-italia
daca as fi avut ceva mai bun de facut nu as fi scris acest rand acum.
