sa fie primavara?

Statea Apollo in varful muntelui Olimp
Si privea departe la intinsele mari,
La pustietati si salciile plangatoare.

Din departarea se auzea cantecul liturgic
Al unei privighetori.
Iar Apollo, neclintit asculta fluierul sufletului acelei vietati.
Aproape, mai aproape, mai aproape.

Pana cand pasarea, confundand mainile de marmura
calde, colosale,
cu crengile aspre ale unui copac
se aseza in causul palmelor zeului
si-ncepu a-si cladi un cuib din ramuri inmugurite.

Sa fie primavara?

Iar Apollo se indragosti de aripile tandre ale pasarii
Si-astepta ca ea sa depuna oua
Din care-au iesit apoi si pui
Si puii-au invatat sa zboare.

Si-au venit vanturi mari
Si dimineti din ce in ce mai reci
Iar privighetoarea si puii sai
au zburat spre alti Olimpi.

Lui Apollo, ramanand in urma,
De tristete
au inceput sa-i cada frunzele.

Sa fie toamna?

bring the boys back home

Timpul a stat. Muzica s-a oprit.

Ah, muzica dulce a razboiului!
Scarsnetul testelor zdrobite,
Horcaitul plamanilor gauriti,
Plescaitul limbilor inecate in sange,
Cosmarurile, insomniile.

Dar timpul a stat.
In linistea noptii, ei asteapta nemiscati semnalul meu.
Purtand masca neagra de calau,
Ii privesc cum asteapta
Sa apas pe tragaci
Ca sa-si poata incepe fuga grosolana.
Vor sa fuga de pe esafod,
Sa fie dezlegati
de maini,
de picioare,
de pacate.
Fara sa clipeasca
Asteapta zdranganitul glontului pe teava.

Dar pistolul
E in mana mea.

tandru si rece

Nu stiu daca zbor sau cad
de mii de cosmosuri
de mii de ani
cobor
in zbor.

cad de pe umerii timpului
caci timpul e-ntr-un cutremur vesnic:
se zbate sa ne arunce de pe el ca pe niste muste
grase si perverse.

toti cadem de acolo.

cadem intr-un somn spumos
iar cand ne trezim
corpul e moale si amortit
sufletul e amortit!
fiinta
si nefiinta.

Si-apoi se apropie de noi toate pasarile diminetii, turturele bete ne ciupesc carnea si incepem sa simtim cum

sangele e pompat in membre. Ne incalzim.

Cu una din maini ating penisul caldut al unui om din apropiere. Pulseaza.
O data, de doua ori,
isi incordeaza muschii coapselor parca strapuns de trasnet,
de trei ori,
apoi nimic.

Intregul cosmos il reprezinta erectia constanta a omului ATOTMURITOR si ATOTPOTENT.
Carnea ne infloreste in triolete triste: Muzica albastra a zorilor, scarsnetul sinelor de timp.
Vad in soare strabunii si le aud chemarea
E toropitor
Si ma intreb daca strigatele lor ar mai exista
daca n-ar fi urechea mea sa le auda.
Vreau soarele!

.

Stau tolanita pe masa de lemn
torn absint peste cubuletul de zahar
amestec
torn absint peste cubuletul de zahar
amestec
Beau absint din doua pahare diferite
pentru ca nu poti bea de unul singur.

Beau si arde.

Voi astepta sa-mi fie mistuite organele si-apoi
sa-nmugureasca altele noi
ce nu simt foamea caineasca
a savurarii omului.

ultima toamna a unui condamnat

Ce blestem!
Ce blestem sa privesti barbatii iubind!

Ploua din nou peste ramasitele suculente ale zilei. Picaturi cumplit de reci se lovesc de fetele barbatilor
si ale femeilor
dar mai ales ale barbatilor.

Ei merg prin ploaie fara sa aiba un motiv
sau vreo cauza nobila
dar merg mereu inainte spre epicentrul febrei.

Privesc barbatii iubind. Blestemati!

Stateam candva cu tampla lipita de pantecele patern al unui iubit
Erau dorinte pulsand inauntru: muguri ce zvacnesc, infasurati intr-o carpa grea.

E atat de multa tandrete in felul de a iubi
al unui barbat.
E atat de multa tandrete in arcuirile muschilor de piatra.

Contemplati sarutul unui barbat. Intrati intr-o camera goala cu un creion in mana si dilatati imaginea sarutului de parca ar fi sufletul unei perechi de buze feroce si colosale.

Sexul puternic. Sexul nu e o ratacire prin toamna
cu ochii intrati
adanc
in orbite.

Sexul e armonia dintre om si natura.
Libidoul – dintre om si poezie.
Viata crescand si intarindu-se.

Ce toamna rece ne e data, imbietoare spre imbratisari.

Priviti barbatii toamna… Caci numai ei pot iubi deopotriva sufletul cu trupul si trupul cu sufletul.

E ultima toamna a barbatilor condamnati.

Ca-n fiecare an
E ultima toamna
Iar
si iar
si iar.

.

Ce binecuvantare e sa fii femeie. Binecuvantate fie femeile nemiloase care ne-am nascut! Holocaustul sta in mainile noastre.

floare de iris

Iris – Ultima Toamna

Delir.

Eram o foarte, foarte, foarte mare inima care pulseaza. Atat. Ma intindeam deasupra tuturor ca un abur sufocant. Bateam din tot corpul ca dintr-o inima de proportii colosale atat de nestavilit incat simteam ca respir pana la sufocare. Mainile mele incinse se ciocneau cu o violenta nepasare de alte maini fierbinti si transpiratia siroia pe brate in sus si-n jos si-n toate directiile posibile.

Iubesc sunetul aplauzelor si mai ales faptul ca si eu sunt parte din acel sunet.

Ati ascultat vreodata cum se sinconizeaza palmele intr-o multime de oameni? Ati masurat din priviri distanta pe care o parcurgeti intr-un interval exact, pentru ca toate palmele din lume sa se contopeasca intr-un zgomot de-o secunda? Dar ploaia de batai de dinaintea celei decisive? Ploaia care seamana calmul de dinaintea furtunii si ploaia care incheie furtuna, amandoua sunt numai rataciri de suflet. Maini izbindu-se una de cealalta, una dupa alta, una dupa alta.

“Nu ne vom opri din noapte in zi.”

Adica: Noaptea este ziua noastra, a celor zgomotosi si fantezisti. Noaptea sufletul slab se ridica deasupra trupului, iese afara din colivie si pleaca in urma gandului, departe. Noaptea nu se termina niciodata. Diminetile nu sunt aievea. Noaptea ne incalzeste.

Cat de multi oameni sunt pe pamant! Cati frati nu mi-au facut mama mea si cu tatal meu! Pun mana pe omul din stanga mea iar cel din dreapta ma imbratiseaza. Iubirea cea mai pura e acolo, intre prieteni straini ce nu-si poarta nicio pica. E atat de multa iubire incat iti vine sa plangi cand te gandesti ca in cateva ore se va termina orgia si te vei tari spre oameni morti. Dorinta de a fi una cu toti ceilalti e strivitoare. Sa-i patrunzi si sa fii patruns de ei in cel mai muzical orgasm, poate exista orbire mai frumoasa? Caci in oameni imi vad viitorul.

Dar daca Dumnezeu chiar vrea ca noi sa fim fericiti? Durerea imensa ce-o resimt in toti porii, palmele usturatoare si genunchii obositi… Doamne, ce senzatii insolit de placute! Penetrarea infioratoare a artei, nasterea si renasterea si rerenasterea noastra sub forma de sentimente si culori. Acolo unde e muzica, trebuie ca sa fie si sentiment. Sentimentul este acolo unde apare arta. Noi nastem arta si arta ne este tata.

^

Joi, 8 octombrie 2009, IRIS a sustinut un spectacol inuman pe scena Polivalentei, la o pauza de aproape un an. Cristi Minculescu a intrat pe scena ca o fantoma in opera. Urlete: Agonie si, in acelasi timp, extaz. Un barbat frumos si puternic. Cu chipul aproape timid, Cristi ne multumea pentru ca suntem alaturi de ei.

Iar noi le multumeam inzecit: o data pentru fericirea ce ne-au lasat s-o simtim, apoi pentru sanatatea lui Cristi si pentru caldura pe care o emana. Nu in ultimul rand, multumeam pentru muzica ce era toata a lor si a noastra. ERAM EGALI, ei ca ei si noi ca public.

Cand au cantat in onoarea celor ce nu mai sunt printre noi, am simtit ca devin piatra. Nu-l vedeam pe Pitis. Mi-e dor de Pitis. Dar a fost si el acolo! Vocea lui a fost cea care ne-a primit. Imaginea lui ne-a inlacrimat apoi. Zambiti acum si pentru Pitis.

Si restul e tacere.