ultima toamna a unui condamnat

Ce blestem!
Ce blestem sa privesti barbatii iubind!

Ploua din nou peste ramasitele suculente ale zilei. Picaturi cumplit de reci se lovesc de fetele barbatilor
si ale femeilor
dar mai ales ale barbatilor.

Ei merg prin ploaie fara sa aiba un motiv
sau vreo cauza nobila
dar merg mereu inainte spre epicentrul febrei.

Privesc barbatii iubind. Blestemati!

Stateam candva cu tampla lipita de pantecele patern al unui iubit
Erau dorinte pulsand inauntru: muguri ce zvacnesc, infasurati intr-o carpa grea.

E atat de multa tandrete in felul de a iubi
al unui barbat.
E atat de multa tandrete in arcuirile muschilor de piatra.

Contemplati sarutul unui barbat. Intrati intr-o camera goala cu un creion in mana si dilatati imaginea sarutului de parca ar fi sufletul unei perechi de buze feroce si colosale.

Sexul puternic. Sexul nu e o ratacire prin toamna
cu ochii intrati
adanc
in orbite.

Sexul e armonia dintre om si natura.
Libidoul – dintre om si poezie.
Viata crescand si intarindu-se.

Ce toamna rece ne e data, imbietoare spre imbratisari.

Priviti barbatii toamna… Caci numai ei pot iubi deopotriva sufletul cu trupul si trupul cu sufletul.

E ultima toamna a barbatilor condamnati.

Ca-n fiecare an
E ultima toamna
Iar
si iar
si iar.

.

Ce binecuvantare e sa fii femeie. Binecuvantate fie femeile nemiloase care ne-am nascut! Holocaustul sta in mainile noastre.

floare de iris

Iris – Ultima Toamna

Delir.

Eram o foarte, foarte, foarte mare inima care pulseaza. Atat. Ma intindeam deasupra tuturor ca un abur sufocant. Bateam din tot corpul ca dintr-o inima de proportii colosale atat de nestavilit incat simteam ca respir pana la sufocare. Mainile mele incinse se ciocneau cu o violenta nepasare de alte maini fierbinti si transpiratia siroia pe brate in sus si-n jos si-n toate directiile posibile.

Iubesc sunetul aplauzelor si mai ales faptul ca si eu sunt parte din acel sunet.

Ati ascultat vreodata cum se sinconizeaza palmele intr-o multime de oameni? Ati masurat din priviri distanta pe care o parcurgeti intr-un interval exact, pentru ca toate palmele din lume sa se contopeasca intr-un zgomot de-o secunda? Dar ploaia de batai de dinaintea celei decisive? Ploaia care seamana calmul de dinaintea furtunii si ploaia care incheie furtuna, amandoua sunt numai rataciri de suflet. Maini izbindu-se una de cealalta, una dupa alta, una dupa alta.

“Nu ne vom opri din noapte in zi.”

Adica: Noaptea este ziua noastra, a celor zgomotosi si fantezisti. Noaptea sufletul slab se ridica deasupra trupului, iese afara din colivie si pleaca in urma gandului, departe. Noaptea nu se termina niciodata. Diminetile nu sunt aievea. Noaptea ne incalzeste.

Cat de multi oameni sunt pe pamant! Cati frati nu mi-au facut mama mea si cu tatal meu! Pun mana pe omul din stanga mea iar cel din dreapta ma imbratiseaza. Iubirea cea mai pura e acolo, intre prieteni straini ce nu-si poarta nicio pica. E atat de multa iubire incat iti vine sa plangi cand te gandesti ca in cateva ore se va termina orgia si te vei tari spre oameni morti. Dorinta de a fi una cu toti ceilalti e strivitoare. Sa-i patrunzi si sa fii patruns de ei in cel mai muzical orgasm, poate exista orbire mai frumoasa? Caci in oameni imi vad viitorul.

Dar daca Dumnezeu chiar vrea ca noi sa fim fericiti? Durerea imensa ce-o resimt in toti porii, palmele usturatoare si genunchii obositi… Doamne, ce senzatii insolit de placute! Penetrarea infioratoare a artei, nasterea si renasterea si rerenasterea noastra sub forma de sentimente si culori. Acolo unde e muzica, trebuie ca sa fie si sentiment. Sentimentul este acolo unde apare arta. Noi nastem arta si arta ne este tata.

^

Joi, 8 octombrie 2009, IRIS a sustinut un spectacol inuman pe scena Polivalentei, la o pauza de aproape un an. Cristi Minculescu a intrat pe scena ca o fantoma in opera. Urlete: Agonie si, in acelasi timp, extaz. Un barbat frumos si puternic. Cu chipul aproape timid, Cristi ne multumea pentru ca suntem alaturi de ei.

Iar noi le multumeam inzecit: o data pentru fericirea ce ne-au lasat s-o simtim, apoi pentru sanatatea lui Cristi si pentru caldura pe care o emana. Nu in ultimul rand, multumeam pentru muzica ce era toata a lor si a noastra. ERAM EGALI, ei ca ei si noi ca public.

Cand au cantat in onoarea celor ce nu mai sunt printre noi, am simtit ca devin piatra. Nu-l vedeam pe Pitis. Mi-e dor de Pitis. Dar a fost si el acolo! Vocea lui a fost cea care ne-a primit. Imaginea lui ne-a inlacrimat apoi. Zambiti acum si pentru Pitis.

Si restul e tacere.

anim’est fourth edition

Domnilor, viata m-a invatat ca niciun mesaj nu poate fi inteles mai bine decat prin intermediul animatiilor. Imaginile contureaza o lume ireala, in mod ironic, acid ca o lamaie foarte foarte acra. Desi la un film bun am ras sau am plans, la filmele de desene animate am zambit amar, stiind ca sunt libera sa inteleg ce vreau.

Anul acesta este al patrulea an in care in capitala se desfasoara Festivalul International de Filme Animate. Ce ma face sa fiu atat de binedispusa de fiecare data cand vad o asemenea proiectie? Faptul ca cele mai multe sunt facute de amatori, de artisti in devenire, de tineri. Sunt bucati consistente de arta, iesite din mintile neintinate ale unor oameni carora inca nu le este frica sa spuna ceea ce gandesc si sa exprime ceea ce simt. CEEA CE SIMT.

Iar tot in spiritul cinic al zilei de azi, un filmulet care sa sublinieze, inca o data, de ce iubim femeile.

“I bring sorrow to the ones who love me.

It was during this sorrow that love came to me.
A voice filled with harmony.
It said, live still.
I am life.
Heaven is in your eyes.
Is everything around you just the blood and mud?
I am divine.
I am oblivion.
I am the god that comes down from the Heavens
and makes the earth a heaven.

I am love!

I am love.”

Te caut ca un nebun alergand descult pe cai ferate ce duc la gari parasite. Gari in care consistenta mortii este atat de dura, atat de aspra incat ma doare tot corpul, plamanii au in ei aer invechit iar stomacul se revarsa in furii fetide. Te caut, te gasesc, te pierd. Prea mult zeu si prea putin om, prea mult luceafar si prea putin stea. Cu cat te vanez mai mult cu atat te indepartezi de mine, cu cat simt mai intens cu atat mi se scurteaza timpul in care aproape ca te prind de calcaie si ma zbat sa le ating cu buzele. Ah, ratacitoarea piele a calcaiului, uscata si crapata de setea cadavrelor pe care a pasit. Ah, iubire! Tu chiar nu obosesti niciodata sa-mprastii-n jurul tau atata chin? Nu-ti simti si tu umerii striviti de lacomia de a lua inapoi ceea ce ai dat oamenilor mai frumos? Adiere nomada. Inger decazut ce se viseaza mantuitor, ce se-ntampla cu tine? Candva, se scria despre tine.

Giacomo Casanova.
Don Juan de Marco.
Marchizul de Sade.
Orfeu.
Paolo Malatesta.

morti.

Un moment de reculegere pentru cei mai mari amanti. Doar un moment inainte sa le omoram pana si numele.

Fuga aceasta pe urmele tale e singura ce ma alina, fire nestatornica. Dar ce as putea face in fata supremei forme de arta? IUBIREA – arta carnii, arta vietii, arta fericirii demult disparute. “Esti aici? Esti acolo? Unde esti?”

O sa-l violeze si-apoi o sa planga. O sa-l violeze si-apoi o sa planga amar, ca orice batran impotent. O sa-l loveasca cu pumnii si cu picioarele pana cand se va transforma intr-o balta de sange umblatoare.

Si dupa aceea o sa se tarasca prin ea cautand sa rupa lanturile. Si-o sa planga din nou cand o sa vada cata durere ii ofera victima. O sa-l violeze atat de trist incat o sa-l transforme intr-un monstru. Intr-un sincigas pe jumatate ingropat in propriile organe ce o sa-si caute inima ca s-o arda.

O sa-si bata joc de el intr-un mod haotic, de neinteles, de nedescris. O sa-l sfasie si o sa-l faca praf. Creierul meu e cenusa.