balada unui strain
Pe Andrei l-a lovit o femeie.
Ah, Andrei, nu te mai stradui sa plangi. Umbli si ti se aud oasele scrasnind. Iti sovaie mana dreapta, iti sovaie irisii in crapaturile pamantului. Ia banii si cu ei salveaza Atlantida, inoata, zboara! Ah, Andrei, stingher sarac, n-ai trecut inca din copil in barbat. Albul obrazului este cel ce te tradeaza, moale ca o spuma, nebrazdat de santuri de lacrimi grele. Ah, Andrei, nu te mai stradui sa plangi, te rog, caci as putea plange eu in locul tau.
Ah, Andrei…
Fapt: Andrei se afla pe motocicleta undeva in capitala pe data de 6 octombie 2009 dimineata devreme cand o femeie la volanul unei masini (presupunem prin absurd ca era o masina rosie) l-a accidentat, sau altfel spus, l-a lovit. Femeia a continuat sa conduca considerand ca impactul a fost produs de o insecta mai mare care s-a storcit de parbriz. Andrei… Nu stim exact ce a patit Andrei, dar in orice caz s-a ales cu un soc.
Fapt: Andrei a cersit in Cismigiu timp de 12 ore pana cand l-am intalnit. A strans 4 lei.
I. a spus: “Pe Andrei l-a lovit o femeie.” Despartirea violenta si trista, palma, rana suculenta a sufletului… himere de-o clipa. Intr-adevar, am citit prea mult. Intr-adevar, am ranit si eu prea mult.
!
Frumos trupul meu?
Dumnezeule, frumos cum doar zorii pot fi uneori, albastrii si reci.
Voluptoasa gura mea?
De parca ar fi stat sa soarba pleoape. De parca in spatele ei sta o lume intr-un cutremur vesnic.
Salbatic trupul meu?
Salbatic ca o limba cu gust neasteptat. Infiorator ca un strigoi. Dar gol ti-e sufletul!
“Plangi de frica, mielule?
Nu plang, nu plang, domnule.
Eu n-am lacrimi, domnule.”
.
.
Si totul din cauza ei. Dati vina pe ea, stigamati-o, n-o sa stie. E ciudat, Andrei, sa fi scris toate lucrurile astea, desi stiu ca se prea poate ca numele tau nici macar sa nu fie Andrei. Dumnezeule, ce ochi aveai!
case care plang
Casele plang.
Zboara bucati de tencuiala: Buf-buf!
Unii la cladesc pentru ca ele
Mai apoi,
Sa se naruiasca,
Sa umple de praf
Sufletele oamenilor
Si ale altor case.
Casele plang.
Vopsite in culori
sau non-culori
Ce nu li se potrivesc.
Timpul alearga si pentru ele
Si poate nu-si mai doresc
Sa arate mereu ca la tinerete.
Casele plang pentru ca au invatat de la oameni.
Camerele se simt singure cand plecam de acasa
Si nu lasam macar muzica pornita.
Ferestrele tremura: au vazut prea multe.
Stiu prea multe.
“Fericiti cei saraci cu duhul.”
Casele mor cu zgomot
De cranii sfaramate.
Fugiti cu totii in natura si
Respirati-o!
“I bring sorrow to the ones who love me.
It was during this sorrow that love came to me.
A voice filled with harmony.
It said, live still.
I am life.
Heaven is in your eyes.
Is everything around you just the blood and mud?
I am divine.
I am oblivion.
I am the god that comes down from the Heavens
and makes the earth a heaven.
I am love!
I am love.”
Te caut ca un nebun alergand descult pe cai ferate ce duc la gari parasite. Gari in care consistenta mortii este atat de dura, atat de aspra incat ma doare tot corpul, plamanii au in ei aer invechit iar stomacul se revarsa in furii fetide. Te caut, te gasesc, te pierd. Prea mult zeu si prea putin om, prea mult luceafar si prea putin stea. Cu cat te vanez mai mult cu atat te indepartezi de mine, cu cat simt mai intens cu atat mi se scurteaza timpul in care aproape ca te prind de calcaie si ma zbat sa le ating cu buzele. Ah, ratacitoarea piele a calcaiului, uscata si crapata de setea cadavrelor pe care a pasit. Ah, iubire! Tu chiar nu obosesti niciodata sa-mprastii-n jurul tau atata chin? Nu-ti simti si tu umerii striviti de lacomia de a lua inapoi ceea ce ai dat oamenilor mai frumos? Adiere nomada. Inger decazut ce se viseaza mantuitor, ce se-ntampla cu tine? Candva, se scria despre tine.
Giacomo Casanova.
Don Juan de Marco.
Marchizul de Sade.
Orfeu.
Paolo Malatesta.
morti.
Un moment de reculegere pentru cei mai mari amanti. Doar un moment inainte sa le omoram pana si numele.
Fuga aceasta pe urmele tale e singura ce ma alina, fire nestatornica. Dar ce as putea face in fata supremei forme de arta? IUBIREA – arta carnii, arta vietii, arta fericirii demult disparute. “Esti aici? Esti acolo? Unde esti?”
intotdeauna e ceva in joc
Scurt monolog al omului de pe LUNA:
Hai, ridica ochii! TE IMPLOR sa ridici ochii! Stau aici de cateva sute de ani si tot fac cu mana. Mi-au inghetat toate madularele; singurul pe care il mai simt e mana dreapta pe care o flutur deja cu nervozitate. Iar tu, acum, ce faci? Ma sfidezi, a? Stai intins pe iarba, sub steaua aia mititica de culoarea branzei si te uiti drept prin cer. Spun prin el pentru ca daca te-ai fi uitat la el cu siguranta m-ai fi zarit pana acum. Dar nici nu se pune problema. Stai linistit pe patura moale, te mai deranjeaza arareori cate-un fir de iarba care te inteapa in fund si nu te gandesti la cadavrele inmuiate care servesc drept hrana voluptatii firului si pe care TU le strivesti cu greutatea ta adanca. Si ramai cu ochii larg deschisi (as putea spune chiar holbati), sticlosi, pana cand te acopera inghetul cu un al doilea strat de piele. Pana cand apar vulturii… Pana cand chiar si florile isi intorc privirile de la tine, si firele de iarba, si mortii.
TOTI te parasesc, mai putin EU. Iti poti oare imagina cat de mult iubesc oamenii?
Ma bantuie aparitia teribila a unei pisici gri, ce tine intre pernutele uneia dintre labutele anterioare o tigareta aprinsa si poarta monoclu. Este atat de sinistra intrucat imi aminteste de Lev Tolstoi. De la o vreme incoace imi devine aproape imposibil sa mai neg orice fel de vedenie sau de sentiment. Pentru ca desi viata ne invata ca tot ce este real este posibil, pentru mine tot ce este posibil este real.
Steven Tyler a spus: Viata este o calatorie, nu o destinatie.
Eu spun: Viata NU este.
Dar tot eu voi spune: Totusi, este salbatica si are o textura neasteptata.
^
^
Simt in mine crescand o atractie aproape carnala pentru ceea ce se numeste “om”. Atunci cand ploua imi imaginez ca ma impart in picaturi si ca am ocazia sa le curg pe obraz inainte de a ma usca in nimic. Si atractia asta irezistibila, erectia constanta a intregii mele fiinte se hraneste din sine ca sa le poata da altora. Iar aceia refuza. Dar, desigur, fiind nebuni vad lumea prin ochi mai limpezi decat imi este mie ingaduit sa vad.
ELOGIUL NEBUNIEI Sunt un nebun tanar care crede in pacate. Musc cu foame infinita din fructul VOLUPTATII Si-i simt sucul prelingandu-se din gura Pe gat Pe sani, ca laptele. Hraniti-o! Hraniti instabilitatea mintii Hraniti cea mai de pret valoare a sentimentului Cea mai puternica Zeul, hraniti-l! Acum, si pururea, si-n vecii vecilor. Am ras constant cu intristare Dupa ce am sorbit suflete De fecioare Si de barbati copti, Si-am plans cu speranta Oprita undeva pe la genunchi. Nu, nu vreau sa se termine niciodata!
leave a comment