scrisoarea sinucigasului

De la inaltimea asta totul pare-un punct: oamenii, soarele care rasare din blocurile de vis-a-vis si toate ferestrele sparte pe care le-am vazut vreodata. Intreaga viata se devoreaza pe sine cu o pofta turbata. Spatiul -ma gandesc- e mult prea mare pentru un singur punct. In schimb, un univers dublu (as putea spune chiar ‘doua puncte’) ar deveni o intruchipare fantasmagorica a iubirii de aproape.

Dupa ce ma voi arunca nu voi mai vedea punctul… voi deveni la randul meu un punct in mijlocul ochiului pamantului. Amestecul incantator al sangelui si al dintilor mei sfaramati in baltile de poluare de jos se va transforma intr-un grupaj de petale embrionare nenascute. Soarele se va opri din rasarit si va fugi sa se ascunda in cealalta parte a zidului de care se sprijina viata si moartea cand se intorc de la carciuma.

Iar eu voi ramane pe loc de parca-as fi proprietatea asfaltului. Fete colcaind de inexpresivitate si guri baloase se vor suci in jurul meu, purtand in dorul lor de viitor o compasiune nerecunoascuta pentru gestul meu. Alte masti vor vomita ca un prunc nemancat imaginea genunchilor mei desfacuti de pe os. As fi putut face lucrul acest intr-un mod mai putin mizerabil, dar imbratisarea oamenilor care se feresc de cadavrul meu distorsionat ma umple de viata.

Langa mine simt o respiratie sacadata, grea. O recunosc fara a-mi da seama cine e. Incerc sa-mi intorc capul dar  articulatiile nu vor nici cu slujbe. De ce? Ii cer o tigara. Doua degete uscative imi intind tutunul invelit in puf de inger. Se face din ce in ce mai intuneric. ‘Unde o fi lumina de la capatul tunelului?’, ma intreb. ‘Daca nu mor? Daca ma razuiesc oamenii de pe pavaj si ma readuc in cartita lor de durere fiarta?’

Mazgalesc ‘Paradis’ pe albul tigarii si aceleasi degete uscate mi-o aprind. Imi fumez ultima clipa de fericire.

facand dragoste cu bucurestiul

Imi iubesc Bucurestiul. E exact ca un prieten-violator. Stie totul despre tine, toate micile amantunte pe care tu esti prea ocupat ca se le constientizezi: locurile in care iti petreci veacul, bancile din parc pe care le luai la rand cand erai indragostit, serile in care umbli aiurea pe strazi pentru ca nu mai ai unde sa te duci. Orasul pulseaza undeva in profunzimea lui, asteptand momentul gri in care o sa te intorci la el, pentru ca realizezi ca toti te-au parasit. Si cine altul e cel care i-a omorat, daca nu chiar blocurile murdare si puradeii care cersesc la colt, scuipandu-te cand te intorci cu spatele? Cine e mai rau decat zgomotul vesnic si perfect dizarmonic al claxoanelor, reclamelor, concertelor proaste, al certurilor dintre cei care se iubeau candva?

E inspaimantator cum ucigasul se intoarce mereu la locul faptei, si apoi are taria de a ranji printre ferestrele sparte de pe Lipscani. Te ia de mana, te insala, te loveste pana cand devii o pata de sange umblatoare. Face dragoste cu tine doar ca sa te simti pentru o clipa reintregit, si in cele din urma te arunca plin de scarba pe o alee nepavata, noroioasa, ca sa-ti dai seama ce greseala ai facut pentru ca l-ai lasat sa te domine.

Zilele trecute o prietena de-a mea a fost lovita de masina. O adevarata partida “hard”! I se umplusera fata si mainile de un sange inchis la culoare. Iar tembelul cu pricina a fugit. Astia suntem, nu ne asumama responsabilitatea propriilor fapte. Devenim mai inchisi, facand totul pentru noi, nevarsand nici macar o singura lacrima pentru cei de care ar trebui sa ne pese. Astia suntem, niste animale parasite intr-o vale de singuratate.

ispita de a trai

Tot secretul vietii se reduce la atat: ea n-are niciun rost; fiecare din noi gaseste insa unul.

Suntem mult mai importanti decat orice altceva. Noi. Oamenii. Omul. Daca nu ar fi atat de frig m-as duce acum in mijlocul Pietei Victoriei si as urla, printre claxoane, ca sunt buricul pamantului. Da, fix BURICUL! Cel mai central dintre centrele unei lumi in care dezamagirea, si tristetea, si credinta, ca si betia sunt niste daruri. Iubesc existenta atat de mult, ma fascineaza pana la ridicol, alaturi de toata muzica ei pe care suntem prea morti ca sa o mai auzim.

Merita sa traim o viata chiar si numai pentru runiele unui zambet scaldat in lumina disperarii.

Idee? A naibii idee, ca-si are salasul chiar in cel mai viermanos si mai meschin organul al omului: creierul. Toata unicitatea, daca s-ar putea materializa si ar fi insirata pe o sarma ar fi lunga pana la nori, pana la soare, pana la planeta Micului Print. Revelatiile nu pot avea limita, se pot intinde si contracta intocmai ca un muschi dintr-un cadavru strabatut de impulsuri. O sinapsa, atata tot.

Cand ma gandesc la trai, ma gandesc intai la voi. Abia apoi si la mine.

summer has come and passed…

Ei bine, a fost o vara despre care nu pot spune ca a trecut repede sau incet. Pur si simplu a trecut. Au fost zile in care imi doream sa nu se mai termine, sa dureze la infinit, si dimineti in care nu gaseam absolut niciun motiv ca sa ma mai ridic din pat. Iar acum, privind in urma imi vine destul de greu a crede ca intr-un timp atat de scurt am vazut asa multe lucruri… Iar intr-un fel ma sperie. Bineinteles ca vreau ceva nou. Intotdeauna vreau ceva nou, dar eu nu stiu ce ascunde noutatea asta. Ceea ce stiu e ca pana acum a fost bine, si unele amintiri ma bucura in clipa de fata chiar mai mult decat in momentul trairii lor. Lucruri destul de simple, alea pe care voi le infundati in cosul de gunoi al creierului ca in recycle bin, si le uitati acolo. Va pasa atat de mult de viitor incat nu zaboviti nici macar o secunda asupra a ceea ce a fost candva, si asta chiar doare. Cel putin pe mine ma doare… Si mi-e dor de clovnii betivi si de zilele cu olimpiade. Mi-e dor de gradina botanica si de ultimul clopotel. Mi-e dor de drumurile lungi cu trenul si de piesele de teatru. Mi-e dor de voi, de cei de atunci…

Mai sunt si alte lucruri care imi lipsesc, dar despre ele stiu ca voi mai avea parte inca multe anotimpuri de acum incolo. Gandul asta ma face fericita.

grandpa!

Sunt cu adevarat uimita. Tin sa va anunt (S.O.S.) ca am vazut un documentar pe National Geographic, unde niste domni foarte simpatici imbracati in halate sustineau ca in urma cu cateva milioane de ani oamenii s-au imperecheat cu extraterestrii (la fel de probabil ca si cum as face eu sex cu o petunie), ceea ce inseamna ca ADN-ul nostru este partial… interstelar. Iisuse!!

Credeti ca stra-stra-stra-stra-stra-stra-stra-stra-stra-bunicul meu era verde?

*Aceasta este alta poza furata de pe dA fara acordul autorului.