Ai speriat toata casa cu ochii tai deschisi.

povestirile unui gropar singuratic

Posted in Uncategorized by Laura Raceanu on April 18, 2010

Pasea molcom si in acelasi timp solemn pe aleea mocirloasa ce cobora inspre cimitir. Ana era o femeie inalta si subtire, iar culoarea neagra a doliului dansa in jurul trupului ei ca un nor de fum: Intotdeauna purta aceeasi fusta neagra cu straturi de dantela, o camasa larga cu primul nasture descheiat parca anume pentru a lasa perechea sa de sani vioi sa respire si un batic legat strans sub barbie. Tot gudronul cu care se invesmanta mereu contrasta atat de puternic cu nuanta deschisa a pielii sale incat Ana ajungea sa semene cu o fantoma, iar miscarile casante pe care le facea tradau faptul ca era incatusata intr-un trup cu vreo cateva masuri mai mare decat i-ar fi trebuit. Pe chip purta tragica masca a impasibilitatii caracteristice persoanelor care si-au inabusit plansul de prea multe ori.

Ana era ceea ce ar fi putut trece drept o vaduva exemplara. Vizitele dese facute la mormantul sotului sau erau demne de invidiat de catre oricine, viu sau mort: Inca de prima data cand intrase pe poarta cimitirului, Ana paruse sa aiba fixat un ritual: Intai ajungea la locul de veci al sotului sau raposat, aprindea candela veche cu atata grija incat ai fi spus ca-l trezea din somn, apoi se aseza langa cruce, la capatai, isi lepada cu vehementa masca si  incepea sa boceasca cu zbierete de animal incoltit.

Acum, insa, lucrurile aveau sa se petreaca diferit. Ajunse in dreptul mormantului cand simti ca intreg cerul se prabuseste peste ea in cercuri concentrice si ca aerul devine din ce in ce mai stramt: Mormantul fusese sapat iar sicriul sotului sau lipsea cu desavarsire. Amuti, si din priviri cauta scrisul de pe cruce, sperand ca pantofii lacuiti murdari de mocirla o purtasera la un alt loc de veci, dar degeaba. Pe cruce statea gravat clar numele sotului ei. Ana ramase in picioare, inmarmurita, parca asteptand ca totul sa se dovedeasca a fi o gluma. Iar, nu dupa mult timp, glumetul isi facu aparitia.

-Doamna! Doamna, va simtiti bine? un glas de barbat taie aerul intocmai cum o ghilotina taie firele de par de pe ceafa condamnatului. Ana nu se simtea in stare nici macar sa intoarca capul, daramite sa raspunda. Doamna? glasul se auzi din nou, de data aceasta mai aproape. Apoi Ana deslusi in lumina crepusculului silueta unui om marunt, usor adus de spate. Acesta se apropie de ea nedumerit.

-Unde e sotul meu? reusi Ana sa articuleze cu eforturi supraomenesti.

In clipa aceea barbatul intelese totul. Ba chiar schita un zambet inainte de a raspunde, aratand cu degetul inspre groapa goala:

-Dansul vreti sa spuneti? M-am gandit ca se plictiseste, asa ca l-am scos putin la aer. Va asigur ca nu am facut nimic impotriva vointei sale.

-Nu inteleg, murmura Ana, in timp ce-si spunea siesi ca va bea o cafea foarte tare dupa ce se va trezi din nebunia asta de vis. Era inspaimantata, nu de lipsa trupului neinsufletit al barbatului, ci de atrocitatea ce-a putut-o nascoci subconstientul ei.

-Ganditi-va si dumneavoastra, continua barbatul, cum v-ati simti daca ar trebui sa stati ani in sir intr-o nenorocita de groapa fara sa faceti nimic. V-ati analiza fiecare gand in parte, fiecare amintire, chiar de mai multe ori, dar v-ati satura la un moment dat. Din cate am auzit eu, mortilor nu le este permis sa vorbeasca cu cei de pe lumea asta, si cei mai multi respecta lucrul acesta. Pe de alta parte, e nevoie de unul singur pentru a le da exemplu celorlalti si pac! te trezesti cu zeci si sute de cadavre care te striga, rugandu-te sa le eliberezi si promitand ca vor fi cat se poate de disciplinate.

Ana ar fi dorit nespus de mult sa plece, sa uite intregul incident si sa se intoarca a doua zi, cand totul avea sa fi revenit la normal. Totusi, Ana era si ea femeie, si ca orice femeie dorea sa afle cat mai multe:

-Dumneavoastra cine sustineti ca sunteti? intreba ea, si o dara de viata ii reveni in glas.

-Nelu ma numesc. Teolog agnostic, doctor in parapsihologie si dublu-gropar. Incantat de cunostinta, raspunse barbatul indreptandu-si spatele si intinzandu-i cu incantare mana Anei.

-Dar asta e absurd! Doamne iarta-ma, “dublu-gropar”! rabufni femeia in timp ce-l sageta pe Nelu cu priviri pline de scepticism. Cum iti permiti sa batjocoresti in asemenea hal o biata vaduva venita sa-si jeleasca sotul? Sotul fara de care viata ei nu mai inseamna decat intuneric si mizerie? Ce inima ai tu, chiar nebun de-ai fi, ca sa faci asa ceva?! racni Ana, iar ultimile cuvinte ii fura inabusite in lacrimi.

Barbatul isi pastra, in schimb, calmul, si incepu sa-i explice femeii ca exagereaza, ca nu a dorit nici intr-un caz sa o lezeze pe ea personal si ca ii intelege supararea, desi nu crede ca aceasta este intemeiata. Ii spuse ca a observat cu durere cum oamenii au uitat complet ca si cei decedati au sentimente, si ca daca asta ar sta in puterea lui, ar da o lege in care ar interzice ingroparea mortilor.

-Familiile celor care mor au impresia ca fac un gest absolut onorabil daca platesc sume exorbitante pentru ca cei care au trecut in stare imateriala sa beneficieze de o inmormantare cat mai fastuasa si de un mormant curatat de buruieni. Va garantez ca asta este cea mai mare prostie pe care o putem face, caci in realitate nu trimitem corpul in eternitate intr-un culcus placut, ci mai degraba intr-o inchisoare teribil de incomoda. Aici intervin eu ca dublu gropar: O data sap gropile pentru ochii lumii, iar asta imi aduce plata materiala. Apoi, cand mortii se obisnuiesc cu conditia lor si capata putin curaj, ma roaga sa-i ajut sa iasa de acolo, asa ca eu mai sap gropile inca o data. Iar sa vezi morti asa de fericiti cum ii vad eu atunci cand se descatuseaza de mormantul lor, va spun ca este toata rasplata spirituala de care ar avea nevoie un om ca mine!

Nelu vorbi cu atat de multa convingere incat aproape ca o indupleca pe Ana, care acum il privea cu ingaduinta cu care te uiti la un pui de catel care tocmai a facut pipi pe covor doar pentru ca s-a bucurat ca te-ai intors din concediu. Nelu apoi scoase dintr-un buzunar al hainei o sticla micuta de plastic plina pe jumatate cu vin. Ii scoase capacul si apoi o intinse in directia Anei. Aceasta scutura din cap in semn ca nu bea si impinse sticla inapoi inspre proprietarul sau.

-Sunteti sigura? E vin sfintit. Nu? Pe unii oameni argumentul acesta ii convinge. Lua o dusca pe care o plimba indelung dintr-un colt in celalalt al gurii, apoi o inghiti zgomotos si la final plescai de placere. Ana avea senzatia ca facea toate acestea ca sa rupa firul linistii care se lasase peste ei. Dupa cateva minute in care amandoi isi dresera vocea sistematic cu privirile fixate pe fundul gropii din fata lor, Nelu nu mai rezista si incepu, pe un ton al vocii care ar fi facut pe oricine sa astepte dezvaluierea unui mare secret, sa vorbeasca: Va rog frumos sa ma iertati daca ceea ce voi spune va fi necuviincios, dar consider ca dupa toate cele cate ati aflat in seara aceasta este de datoria mea sa va spun orele pe care le petreceti aici, in cimitir, bocind din rarunchi va pun intr-o ipostaza teribil de jenanta. Sa nu ma-ntelegeti gresit, nu sunteti singura care face aceasta greseala, dar ar trebui sa stiti ca nu o data i-am vazut pe cei de dincolo stand in spatele celor veniti sa-i planga si razand de ei, ba facand chiar glume deplasate, in special pe seama femeilor. Oh, chiar n-ati vrea sa stiti cate mi-au trecut pe la urechi! Numai acum cand ma gandesc si simt cum mi se urca sangele in obraji, mie ca barbat! Intr-un fel, mortii nu sunt chiar de condamnat pentru acest tip de comportament: se intelege ca dincolo, in stare imateriala, femeile nu au contur, n-au consistenta, sunt doar niste urme vagi de suflet, si acelea in imponderabilitate. Am auzit chiar morti spunand ca daca ar fi stiut ca dupa moarte nu mai exista femei, nu s-ar fi grabit atat de mult sa moara…

Ana pierdu sirul ideilor groparului, dar in loc sa se simta ofensata de cele ce auzea, era chiar incantata de faptul ca sotul ei nu o putea insela nici macar in viata de dupa. Femeile au, uneori, aceasta satisfactie ciudata cand afla ca sotul le-a fost fidel intr-un vecie, cu toate ca socotesc firesc ca ele sa aiba accese de adulter pe care le clasifica, interior, ca fiind sacrificii in numele iubirii. Intr-o izbucnire inexplicabila de compasiune, Ana il intreba pe singuraticul gropar daca nu considera ca s-a facut cam tarziu si daca nu-l asteapta si pe el vreo femeie draga.

-Ah, nu… se fastaci el incurcat. Femeile, vedeti dumneavoastra, nu se impaca prea bine cu… meseria mea, facu o scurta pauza ca si cand ar fi cautat un cuvant potrivit. Defapt, cele mai multe ma cred nebun. Dar eu nu ma supar doar din atata. Cred ca un nebun este cu mult mai interesant decat un economist plicticos. Iar femeile cu siguranta nu ma inteleg pentru ca intotdeauna au preferat confortul banalitatii.

-Se vede ca n-ai prea stat pe langa femei, caci altfel ai fi stiut unde sa te opresti cu trancaneala! riposta Ana, dar apoi ii paru rau ca replica sa a fost atat de usturatoare, asa ca isi ceru iertare. Totusi, la ce ora plecati si dumneavoastra acasa? intreba ea.

-Eu nu plec.

-Pardon? se mira femeia.

-Eu nu sunt liber. Mie nu mi-a sapat nimeni groapa. Vedeti dumneavoastra, lumea mea e un pian imens. De mine si de miscarile mele depinde intreaga orchestra universala. De fiecare data cand infig lopata in tarana aud cum vibreaza corzile vietii. Fiecare mort ma roaga sa ascult mai atent muzica locurilor pe care ei le-au lasat goale pe aceasta claviatura… iar prin moartea lor ma nemuresc eu! Doar prin moartea lor pot sa spun “acum, acum sunt si eu aproape artist!”. Iar in ceea ce fac, voi cu fi adevarat desavarsit!

Gin, mystics and women

Posted in Uncategorized by Laura Raceanu on March 27, 2010

Dimineata aceea te putea face sa plangi in adevaratul sens al cuvantului. Ferestrele se lasau penetrate de-o lumina fara culoare. Ploua domol si fara zgomot, de parca de pamant s-ar fi izbit, in loc de stropi reci, sfere mici de fum incandescent si era frig. Categoric, un moment ideal sa-ti borasti lacrimile cu convingerea ca nu va mai exista niciodata o circumstanta mai buna.

Se trezi cu un gust de uscaiune in gura. Acea uscaciune care urmeaza noptilor furtunoase de dragoste in care uiti unde se sfarseste trupul tau si incepe cel al celuilalt, in care mormairile furioase de placere sunt mai vii decat muzica unui duet de pian. Peste cearceaful alb care ii infasura trupul ca-ntr-un giulgiu isi privi conturul penisului erect, apoi se intoarse catre ea si-o imbratisa cat putu de strans cu priviri de nesatioasa recunostinta.

Se ridica din pat cu miscari stangace si, clatinandu-se, se indrepta spre baie. Cu pasi masurati se posta in fata oglinzii si se studie cu atat de multa atentie incat se cutremura el insusi: Parca s-ar fi asteptat sa gaseasca acolo ceva ce nu-i mai fusese dat nicicand sa vada si sa cunoasca. Rasuci robinetul de apa rece si lasa firul de apa sa se scurga pe teava cateva minute, ascultand sunetul scos de gaura care sugea nesatula seva ruginie. Intinse palma facuta caus pentru a-si spala cearcanele de pe chip, dar o retrase imediat.

-Ahhh! Baga-mi-as pula in ea de apa clocotita! Se stramba ca un copil, dar se linisti, nevrand sa-i tulbure somnul dragei adormite.

Mainile sale, putin prea delicate pentru un barbat aflat intre doua varste, se inrosisera din cauza apei fierbinti si-si simtea vag sangele pulsand inauntrul lor. Si-ar fi putut jura ca invartise robinetul de apa rece. Abandona misiunea de a-si curata trupul de urmele de transpiratie uscata si se indrepta din nou spre pat. Pipai usor patura sub care dormea ea si, cand dadu peste ceva tare, o ridica, dezgolind o pereche de glezne micute. Lua sticla de gin aproape plina care se clocise la caldura trupului ei si se infrupta din ea. Stranse ochii, asteptand arsura ce avea sa-i gadile maselele. Arsura ce conteni sa apara. Mai lua o inghititura. Si inca una.  Ginul nu era nimic altceva afara de apa chioara.

– Cine n-are paine, sa manance cozonac, repeta el vorbele Mariei Antoaneta. Apoi adapta: Cine n-are gin, sa bea apa. Amin. Se-nchina batjocoritor.

Se ridica din nou in picioare si-ncepu a se roti prin camera arhicunoscuta. N-avea nevoie de mai mult de opt pasi pentru a o strabate dintr-un colt in altul, pe diagonala. Se gandea ca garsoniera lui, pe cat era de mica atunci cand era singur si nu-si gasea, in linistea cosmica a mintii lui, locul, pe atat era de vasta atunci cand aparea ea… Caci de ce altceva mai aveau ei doi nevoie afara de un pat in care sa poata zace visand, razand si atingandu-si unul altuia pantecele carnoase cu varfurile degetelor? Il fascinau mai ales serile in care se dezbracau, se intindeau unul langa celalalt in patul dublu si stateau ore in sir, goi, studiindu-se, ca niste adolescenti timizi atinsi de revelatia sexuala. Regula era sa nu se atinga. Cu cat rezistau mai mult, cu atat legatura dintre ei se concretiza, devenid aproape materiala, palpabila, sarutabila. Vorbeau despre orice: razboaie, muzica si nimic in acelasi timp, in interior simtind cum se apropie in chip dureros de paroxism.

Niciunul din ei nu era tanar, dar ramasesera tineri impreuna.

Cazuse pe ganduri, cu ochii pironiti pe limbile ceasului de perete. Cand isi reveni, vazu ca a stat. Ceasul, timpul… Deschise unul dintre sertarele dulapului si scotoci in cautarea unei baterii noi. Auzi ticaitul secundarului. Se uita din nou la ceas. Niciuna din limbi nu se clintea. “Mi s-a parut.” Cand se afunda din nou in sertar, tic-tac-ul reaparu. Verifica din priviri: Ceasul statuse, dar limba cu care citea secundele se miscase de la locul sau. Tachinarea ceasului continua pret de cateva minute:  De cate ori se intorcea cu spatele, timpul isi relua cursul. Cand il privea, secundarul  inmarumurea. Un sentiment neplacut de teama ii trimise ghionturi in stomac.

-Sigur, acum  timpul isi bate joc de mine ca sa se razbune pentru blestemele pe care le arunc asupra lui in fiecare dimineata, cand imi spune ca noaptea a plecat, ca nu ne mai ascunde in intunericul sau de  toate rele pamantului.

Arunca aceasta gluma pentru sine ca sa se mai linisteasca, dar in spatele acestor vorbe de ignorant se ascundea o ingrijorare de intensitatea unui cutremur. Simtea ca are nevoie de aer. Peretele care se opunea patului era format numai din ferestre mici si patrate: iubea lumina si cautase sa lase cat mai multa sa patrunda in diminetile sale. Se apropie de acel perete. Intinse mana, dar cand atinse una din multele ferestre cu gandul de a o deschide si a lasa aerul rece sa-i mangaie falcile rase proaspat, fereastra se prabusi pe pardoseala intr-o cadere valsata, lasand in locul sau o bucata de zid gri, patat. Se inspaimanta de-a binelea. Sari pe pat, o apuca pe ea de umeri si o scutura bine:

-Am nevoie de tine, am atata nevoie de tine! Striga printre suspinele cu care isi stapanea plansul. Ea miji ochii si ii cuprinse obrajii calzi cu palmele.

– Micule print, ce s-a intamplat? Intreba vioaie ca intotdeauna.

–Mi-e frica de moarte, mi-e frica sa nu te pierd, de ce nu intelegi?

–Ma sperii.

–Se intampla lucruri ciudate, casa asta, casa mea ma sfideaza. Ma sfideaza, ma sfideaza, intelegi?

–Iarta-ma…

-Tot ce e in jur ma scuipa in obraz. Timpul rade de mine, nimic nu e ceea ce pare. Aparenta s-a detasat de esenta. Nimic, nimic nu mai e ceea ce stiam sa fi fost… Ea deschise ochii larg, ca si cand, brusc, ar fi inteles totul, ca si cand vina ar fi fost numai a ei.

-Esti obosit, dulce, cred si eu, dupa asa o noapte… chicoti inabusit ca o copila sfanta si atotstiutoare ce era, amintindu-si de iubirea cu care o ravasise o noapte intreaga, si-si apasa patura pe sanii voluptosi de mama. Culca-te langa mine, continua ea. Stam amandoi pana tarziu, sunt aici cu tine.

-Cum adica sa stam pana tarziu? Deja e prea tarziu, il simt cum ma apasa.

-Ce? Ce te apasa?

O privi cu disperare, apoi intelese: Ea era acolo, iar el fusese un prost ca se speriase de niste senzatii perfect umane, perfect scuzabile. Sexul e un tap ispasitor prin excelenta. O cuprinse cu bratele care brusc i se pareau mai vanjoase ca niciodata si o lipi de pieptul sau. Era femeie, dar era femeia lui, cea care facea ca diminetile sa fie suportabile, cea care facea lumea sa se invarta in jurul patului lor, cea care ii spunea “noapte buna” in fiecare seara, fara exceptie. Nu-l apasa nimic, pentru ca nimicul il apasa si nimicul nu are consistenta, intindere sau greutate. “Ce copil”, se gandea. Si acolo, in pat, cu ea in brate, incepu sa rada cu vehementa. Ea ii urma exemplul, iar corpurile lor in curand tresareau de atata ras luminos.

-Simti lumina? Las-o sa te imbratiseze! Ii spuse ea cu voce de cometa, si din ce radeau mai tare, din ce ea devenea tot mai stravezie. Radeau cu hohote, iar el simtea cum in mainile sale ea dispare, cum carnea i se subtiaza, conturul ii devine larg, confundandu-se cu aerul. Ramase acolo, strangand in brate ceva ce nu mai era aievea. Ramase ore in sir, zile in sir, razand cu un ras de om nebun si singur.

femeia

Posted in Ganduri by Laura Raceanu on February 2, 2010

“Si-atunci i-am apucat chitara si l-am izbit cat am putut de tare. L-am lovit pana cand am obosit si am cazut cu capul pe masa plina de aschii…”

“Vrei sa spui ca planuisei sa-ti omori iubitul?”

“N-am avut incotro. M-a mintit. Mi-a promis ca nu avea sa mai cante niciodata acea muzica. De ce-a facut-o atunci, taratura naibii? Ca sa ma intarate. Stia ca-mi voi pierde mintile. Isi dorea sa moara, i-am citit asta in ochi.”

Barbatii din incapere isi arunca unii altora priviri neclare, iar o femeie isi apasa palmele pe urechile fetitei ei. Toti o privesc cu mila pe tanara palida, ametita de alcool.

“Saraca…” se lasa auzit un murmur universal.

Fetita se rupe din bratele ocrotitoare ale mamei sale si se asaza langa tanara dezorientata. “Dar de ce te-a suparat asa de rau baiatul acela?” o intreaba atingandu-i bratul pe care isi tinea sprjinita fruntea plina de sudoare. Femeia o priveste. Isi stapaneste lacrimile si ii raspunde soptit: “Nu m-a pretuit asa cum ar fi trebuit. Si-a pus muzica inaintea mea. Pana si nenorocita lui de chitara era mai iubita decat mine!”

CU CATEVA ORE IN URMA:

Intra in barul acela murdar de pe Calea Mosilor. Il gaseste stand pe masa, cu chitara in mana.

“O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist”

Rasuna vocea lui vibranta. Nici nu o baga in seama cum intra si se asaza langa el. Se gandeste “Nu il iubesc.” Il priveste ca pe un strain de care te indragostesti pe strada. Dintr-odata ii prinde capul in maini. Ochii lui o ocolesc si se reintorc pe corzile chitarii. Il saruta apasat, isi face loc in gura lui cu limba incordata. Cu picioarele arunca toate sticlele de pe masa si-l lungeste pe el pe spate. Ii trage pantalonii jos si-i lasa cancerul sa o patrunda instinctiv, animalic. Incepe sa se miste deasupra trupului lui intr-un dans feroce, lasand in urma sentimentele, prostia si insasi existanta lor unitara, caci cu cat el o penetra mai adanc, cu atat devenea rana dintre ei mai mare.  I-a simtit penisul pulsand inauntru, si-atunci s-a impins cu toata puterea afara, hotarata sa nu-l mai iubeasca niciodata.

A luat chitara si a izbit-o de perete. Aceasta s-a crapat. A lovit peretele din nou. Aschii de lemn se imprastie in incapere, sarind peste trupul ghebosit al barbatului. Tipand, continua sa sfarme chitara de parca ar tine in brate o intruchipare a diavolului. In momentul in care au aparut alti oameni care s-o potoleasca, ea si-a lasat capul sa cada pe masa unde facuse pentru ultima data dragoste cu el, lasand sa-i scape ultimele cuvinte:

“Mi-am ucis iubitul, ce tare!”

instantanee

Posted in Arta si alte de-alea by Laura Raceanu on February 2, 2010

I

Un canal descoperit. Cercul luminos, portocaliu, la capat. Stele in miezul zilei. Cum stai si privesti observi un punct negru care se apropie, se tot apropie. Iti dai seama ca e o balena care plonjeaza drept spre tine. Strigi, dar esti mut.

II

O camera foarte lunga, dar totusi nu un hol. Unul din pereti format doar din ferestre prin care patrunde in mod eutanasiant lumina de februarie, 5 dupa-amiaza. Acea lumina alb-murdara care se schimba in fiecare minut. Dar aici timpul sta pe loc. La fel si lumina. O canapea cu tapiteria roasa de molii si o masa cu un telefon. Acesta incepe sa sune. Tu, tolanit pe canapea, duci mana la gura, iti pipai buzele si intrebi: “Nu-i asa ca ar fi fost o idee buna sa desenez si o usa?” Sunetul telefonului se aude amplificat.

III

Jack London intr-o barca. Pe cer un mare glob disco. Scoate o tigara din pachet, pocneste din degete, isi aprinde tigara. Ia un cutit, isi taie o ureche, apoi isi scoate linistit camasa alba. Isi arde camasa cu tigara. Scuipa. Injura. Tutunul nu e bun de momeala. Leaga urechea de o maneca a camasii, o roteste de sase ori deasupra capului si o arunca in apa. Lupi infometati ies din apa si incep sa danseze asemeni unor delfini blanosi, in timp ce se devoreaza unul pe altul incercand sa ajunga la ureche. Jack scrumeaza in rana si are pe chip un zambet multumit. “Aveam si asa nevoie de o scrumiera.”

IV

In fata oglinzii. Stai de cateva ore si te privesti. Ridici mana dreapta, cel din oglinda iti arata mijlociul de la mana stanga. Inchizi un ochi, cel din oglinda deschide gura. Cand el se apleaca si-ti arata fundul, tu te ridici pe varfuri. Scuipi oglinda si saliva se prelinge spumoasa inspre podea. Te scuipa cel din oglinda si te nimereste fix intre ochi. Mormai: “Nu stiam ca am frate geaman.”

V

O girafa pe un palier al unui hotel. Poarta sort si boneta. Bate la prima usa: “Room service!”.  Nu-i raspunde nimeni. Bate la a doua usa: “Room service!”. Nu-i raspunde nici aici nimeni. Se hotaraste sa treaca pe cealalta parte a culoarului: “Room service!”. Niciun raspuns.  Bate in toate usile de pe palier. Nimic. Se intoarce la prima usa si gaseste un bilet pe care scrie “INTRA”. Camera este goala: nicio piesa de mobilier, nicio fereastra, doar un bec anemic atarnat de tavan. Girafa isi smulge boneta din cap, ridica privirea spre bec si striga: “Chiar suntem singurii vii de aici?!”

VI

Viata mea ar merge mult mai bine daca as picta.

visarile unui hoinar

Posted in Ganduri, Poezie by Laura Raceanu on January 2, 2010

El – o corabie argintie, cu carena sculptata in forma de dragon (altii ar numi-o moara de vant)
Ea – marea spumoasa, adanca si grea

Afrodita n-a fost frumoasa precum spuma bulbucata a marii, nu. A fost doar ireala precum libertatea pe care o simti cand te indepartezi necontenit de mal, intr-o barca cu doua vasle.

El – plecat sa o cucereasca, singur pe tot pamantul si-n tot cerul
Ea – asteptand sa se hraneasca cu dragostea lui de lemn

Dar cati n-au murit inecati in sangele rece al marii? Nu si-au platit ei oare dragostea cu viata? Poate ca marea nu e decat o tarfa – dar cum Don Quijote a vazut domnite pure in locul tarfelor din fata hanului, asa si el vede in intinderea inerta, strapunsa de curenti viata spalandu-se de singuratate. Se napusteste, inainte, mereu inainte ca orice barbat. Desparte val dupa val ca si cand ar fi o pereche de coapse de marmura si se afunda din ce in ce mai adanc in bratele Ei.

El – fara scapare
Ea – mai puternica

catre giacomo (1)

Posted in catre giacomo by Laura Raceanu on December 23, 2009

Ce e dragostea?

Ceea ce este si ce poate sa nu fie. Nimic mai putin.

simpatie pentru diavol din pielea lui adam

Posted in Arta si alte de-alea, Citate by Laura Raceanu on December 13, 2009

Lumea arde. Arde si paraie ca tutunul aprins in mana unei existente profane. De la stanga la orizont, oamenii alearga incinerati, mirosind a gaz, nesfarsit gaz.

De la inaltime stau si privesc cum oamenii se mistuie asemeni unor fitile imbibate-n ulei. Vantul imi smulge parul de dragoste. Duc mana dreapta la piept. Desfac primul nasture. Si pe toti ceilalti, rand pe rand. Imi arunc hainele in rapa ce se casca sonor in fata mea. Stau gol pe marginea prapastiei si savurez limbile umede ale cetii. Beau urletele femeilor si simt cum organul imi devine proeminent. “Nimic nu ma poate atinge.”

O bufnitura in spate si urme sangerande de gheare prind contur intre omoplatii laptosi. Cad, impins de muzica soimilor. Las in urma totul: viata, istoria, vederea si pe mine insumi, ramanand doar momentul ca o sfera neagra, mare, tot mai mare.

Cand desfac greoi cele doua pleoape insangerate ma trezesc inaintea propriului trup si, totodata, despuiat si ingenuncheat in fata Providentei. Demonul sta drept pe scaun, emanand frig, cu chipul neclintit si mut. Vreau sa ma ridic, dar imi dau seama ca sunt gol si in schimb fac o plecaciune lipindu-mi fruntea de mocirla rece. Ii simt ochii plimbandu-se de-a lungul corpului meu, lasand dare dulci de umoare pe gat, in jurul sfarcurilor, pe interiorul coapselor, ca un vierme ce cauta tesut mort ca sa-l devoreze. Degetele strambe ale Iadului imi pipaie muschii spatelui. Incep sa tremur ca un sugar aruncat in zapada si-mi apas fruntea si mai tare in pamantul aspru.

Si mi-a zis Diavolul: “Cine ti-a spus ca esti gol?”

Ce voce! Corzi de harpa! Ce voce… Ar urma-o o omenire-ntreaga si toate pasarile cerului si chiar mortii si nenascutii de-ar canta! Ochii de soare, ca niste sageti penetrante erau pierduti. Desi ma priveau, ii simteam rascolindu-mi esenta pana in profunzimea cea mai intunecata. Se vede ca ma aflam in compania celui mai frumos om de pe pamant. Sedea pe scaunul vechi de lemn, in intunecimea desavarsita a momentului si ma holbam la pielea imaculata, strabatuta de capilare ce pareau a iesi cu totul din trup. Ma holbam la pletele dese, la buzele mici, prea mici pentru barbia care le continua. Umerii lati se leganau sub acoperamantul mantiei de piele. Subtirimea pielii era cea care lasa sa se intrevada o lumina interioara aproape dureroasa retinei. Candva, El cu siguranta mancase o cometa. Si ce grea ma apasa goliciunea carnii mele acum!

Si-apoi a continuat Diavolul: “A trecut mult de cand nu am mai simtit un om. Ce stii sa faci?”

Am murit si am ajuns in Iad? Sau asta e doar Judecata? Daca pe noi Biblia ne invata gresit, si in loc de Mantuitor cel care ne alege sentinta este insusi arhul flacarilor albastre? Si daca e asa, atunci de ce nu mi-e frica de El? Dar oare in prapastia aceea m-au impins ghearele unui vultur flamand sau El, chiar inainte sa apuc sa-mi curm singur viata? Nu ma vroia acolo jos, pe meleagurile lui incetosate. Ah, si de ce a trebuit sa mor ca sa inteleg ce inseamna frumusetea trupeasca?! Si ce pofta carnala imi strabate totul, fiecare terminatie nervoasa, toate erectiile umanitatii colcaie sub epiderma mea ca niste termite.

“Stiu sa traiesc.”

Un zambet crud si-atat de larg incat abia-l mai puteai zari i s-a asternut pe ochi, gura, barbie, umeri. “Si-atunci de ce vroiai sa te omori?”

“Am spus ca stiu sa traiesc, nu ca stiu sa am o viata.”

Tace. Isi sprijina capul in pumn. Isi musca pumnul si aud trosnetul metacarpienelor. Astept sa vad cum va siroi sangele albastru al Diavolului. Nu curge nimic. E secat asemeni unui desert. In cele din urma vorbeste: “Se pare ca nu am salvat doar un om, ci si un filozof. Groaznice creaturi! Nu vor sa se auda decat pe ele insele, doar ce le dicteaza lor sentimentele. Orice altceva e de lepadat pentru  ei. Din partea mea meritati fiecare cate un cerc al iadului, dintre cele mai adanci, unde sa stati intru vesnicie singuri si sa discutati cu inimile voastre!” L-am maniat. Se ridica, ma apuca de umeri si ma ridica in picioare, punandu-mi mana in dreptul inimii. Apoi se indeparteaza din nou. Pentru prima data de cand ma aflu acolo ma intreb daca inima mea mai bate sau a incetat. Incep sa-mi ating pieptul in cautarea celui mai slab puls, dar nu simt nimic. Mainile mele sunt inerte. Am fost imbracat intr-un stat grozav de piatra, abandonadu-mi toate senzatiile dincolo de acest cocon mortuar.

Fruntea mi se increteste. El intelege. Ma intreaba din nou: “Altceva ce stii sa faci?”

“Cand mi-am pierdut iubirea, am inceput sa cant.”

Ma aproba din priviri. Cerseste. Ma vrea! Imi vrea cantul si tandretea! Ce ochi de copil si poet lasa sa se intrevada… Eu incep, cu vocea joasa:

In jurul meu intr-una se-nvarte Necuratul;
Ma-mprejmuie ca boarea ce nu se poate prinde;
Il sorb si simt in pieptu-mi, ca jarul, cum aprinde,
Umplandu-ma cu pofte de neinvins, pacatul.

Se napusteste asupra mea si-mi prinde bratele cu mainile sale colosale. Ma strange si cu miscari dantesti ma invaluie intr-un vals al blasfemiei. Vad cum carnea mea arde dedesuptul degetelor sale dar nu ma pot opri. Acest dans care-i ultima zvacnire ma imbata ca un vin si-mi simt tamplele plutind deasupra mea.

Departe de privirea lui Dumnezeu, ma duce
Astfel, rapus de truda si gafaind, pe unde
Uritul isi desface cimpiile profunde,

Si-mi azvarle inaintea privirilor nauce
Vesmintele patate, grea taietura ranii

Extaz si durere. Ii caut gura printre valurile ravasite ale parului si-i lipesc buzele de mine. Suntem uniti in doua locuri care sangereaza: Bratele mele arse sub palmele sale sculptate in portelan si buzele Sale pe fruntea mea plina de sudoare. Extaz si trecerea in nefiinta, arzand din ce in ce mai mult, cenusa mea se desprinde in armonii muzicale pana cand nu mai ramane decat un ultim vers spumos:

Si scula sangeranda a vesnicei pierzanii*

Ma spanzura unviersul de-un deget de Fiara care plange frecandu-si mainile; plange de fericire cand vede cum din gura mea se scurge toata tandretea, si m-a asaza pe rugul stins al vremii, tronul Sau, intocmai ca o mama ce-si leagana pruncul mort ca sa adoarma.

Pe pamant rasar sorii in triolete draconice, descriind clipa ca o sfera neagra, mare, tot mai mare.

—————————————————————————

* Charles Baudelaire, Le destruction

Posted in Ganduri by Laura Raceanu on December 12, 2009

Shakespeare.
Goethe.
Dante.

Cine, cine i-a scris?

Cervantes.
Dostoievski.
Hugo.
Wilde.
Tolstoi.

Raspundeti-mi! Cine i-a scris? Pe ei, cine i-a scris pe ei?!

Baudelaire.
Rimbaud.
Poe.

Cine le-a scris limba? Mana? Degetul firav?

Mozart.
Mozart.
Mozart.
Mozart.
Mozart.
Wagner.

Cine le-a indepartat mutenia? CINE I-A SCRIS, VA ROG SPUNETI-MI CINE I-A SCRIS!!

Dar pe mine?
Pe mine cine m-a scris, ai?
Ce nebun, ce nebun…?

Posted in Ganduri by Laura Raceanu on December 9, 2009

Calea-ntreaga mi-e o claviatura.

poezie finlandeza

Posted in Citate, Poezie by Laura Raceanu on December 6, 2009

Si sufletul nostru
de P. Mustapää

Hei-ho pentru doi oameni puternici:
Johansson si Helminen.
Si-apoi veni vantul urland si ei lunecau cu schiurile,
pe stinci, din Norvegia venind, de la Narvik.
Zapada-i apasa ca o curea de fier.
Atunci s-au oprit, cu-ndoiala, in noaptea cumplita.
“Facem popasul pe-aici” – spuneau.
“Ne oprim” – spuneau.

Hei-ho pentru doi oameni puternici:
Johansson si Helminen.
Nu isi puteau aprinde focul, zapada-si mana fulgii repezi,
si, cum erau obositi, se-asezara, umar la umar, jos pe pamant,
si-atat isi doreau, sa se poata intoarce la Narvik.
“Al dracului frig!” – isi spuneau.
“Pe-aici ‘om muri!” – isi spuneau.

Hei-ho pentru doi puternici:
Johansson si Helminen.
Ca niste copii amandoi se temeau
si vedeau inaintea ochilor procesiunea pacatelor lor.
“Daca ne prinde somnul – spuse Helminen – murim asta noapte!”
“Asa e, prietene, – spuse Johansson – daca focul nu vrea sa se aprinda”.
“Dar sa cantam ceva!” – spuneau.
“Asa nu ne prinde somnul!” – spuneau.

Hei-ho pentru doi oameni puternici:
Johansson si Helminen.
Pe–o movila-n Laponia colinde cantau.
Si vocea puternica tremura de ger in timp ce cantau,
poate plangeau, de nevestea-amintindu-si,
“Si sufletul nostru” – cantau.
“Si sulfetul nostru” – cantau…

Hei-ho pentru doi oameni puternici:
Johansson si Helminen.
Au murit pe-un munte-n Laponia, istoviti de viscol si ger.
Au intepenit catre miezul de noapte, si-au mai spus inainte de zori,
putin inainte sa se trezeasca in somnul de veci:
“Macar sa cantam!” – spuneau.
“Asa n-om adormi!” – spuneau.

[Note: Copiata din “Poezia nordica moderna”, volumul I, editura BPT 1968]

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.